In adierea diminetii

Te simt în adierea fină-a dimineții
când soarele abia a răsărit,
cum părul mi-l mângâi cu raza frumuseții
de ciripit de păsări infinit;
prezenta Ta e permanent în juru-mi
și-mbrățișarea Ta mă înfioară,
și-n duhul meu adânc pătrunzi Tu
oare... a câta oară?
Iar când Te-ndepărtezi
și nu mai Ești aproape,
simt lipsa Ta atât de vie
încât inima tresare și te caută...
căci această lume-i rece și pustie.
Și fără Tine ce rost are-a mea viață?
când dulcea Ta ființță am gustat
când mă cuprinzi cu brațul Tău
îmi dai speranță...
cum nimeni nu mi-a dat!
Deci rămăi-rămân în veci cu Tine
oricât ar fi calea de grea,
chiar lumea întreagă fie împotrivă
cu Tine Isus... eu voi rezista!